Cuvintele sunt averea mea, ele mi-s palatele: Politist, adjectiv.

Recomandarea copitei surde: Excelent.

Pentru a crede tot ce se spune despre noul film al regizorului Corneliu Porumboiu este imperios necesar sa faci un drum pana in sala de cinema. Superlativele criticilor autohtoni, dar mai ales internationali, sunt doar cuvinte goale in fata acestei capodopere a cinematografiei romanesti. Si daca asta nu v-a convins, opinia mea este ca regizorul incearca cu aceasta ocazie si o educare a publicului de cinema de pe meleagurile noastre. Spun asta pentru ca una din temele filmului este deslusirea intelesurilor cuvintelor, simbolurilor, imaginilor si intr-adevar “Politist, adjectiv” abunda de mesaje subliminale mai mult sau mai putin ascunse. Descifrarea titlului este unul din ele, dar nu o sa va rapesc surpriza de a-l descoperi voi insiva la capatul celor 100 minute de pelicula.

Povestea este simpla, oarecum ciclica si pe intelesul tuturor. Cristi, un politist de provincie, se ocupa de cazul unui tanar liceean consumator de hasis, pe nume Victor. Nevrand sa il aiba pe constiinta pe baiat, politistul refuza sa faca flagrantul care l-ar trimite pe Victor pentru 3 ani si jumatate in spatele gratiilor. De la aceasta situatie porneste drama lui Cristi, prins intre legea statului pe care este obligat sa o apere si o lege morala care guverneaza (sau ar trebui) orice homo-sapiens sanatos.

Din punct de vedere scenaristic, Corneliu Porumboiu este un fin psiholog si observator al societatii romanesti. La fel ca in “A fost, sau n-a fost” regizorul-scenarist face o analiza detaliata a mentalitatii unui popor prins in trecut. Daca in primul sau lung-metraj, Porumboiu a ales sa isi exprime opinia prin intermediul personajelor, de data aceasta plaseaza vina la un nivel mult mai ridicat. Personajele, chiar si cele antagoniste cu eroul principal, nu sunt decat simple marionete dirijate de o forta pe care nu au dreptul sa o conteste. Universul lor este minuscul, in acelasi sens in care Bucurestiul este un mic Paris, iar Brasovul ar putea fi o mica Praga cum aflam dintr-o discutie savuroasa dintre Cristi si procurorul sef. Filmul abunda de simboluri, fiind aproape imposibil sa nu remarci obsesia pentru cuiere care se transforma dintr-un banal loc de atarnat hainele in constiinta colectiva. In acelasi sens, fiecare personaj se regaseste in obiectele (de obicei surse de lumina) pe care le detin pe masa de lucru. Daca pe Cristi (interpretat de Dragos Bucur, la a doua colaborare cu Porumboiu dupa „Visul lui Liviu”) il vedem tot timpul tensionat si traind cu apasarea deciziei pe care o are de luat, restul personajelor stiu mult mai bine ce au de facut guvernandu-si vietile asemenea unui matematician dupa legi scrise. Conflictul erupe in final, in poate cea mai memorabila secventa din cinematografia romaneasca, cand Cristi isi infrunta seful (o noua interpretare de exceptie din partea lui Vlad Ivanov) si se poarta un duel aprig si „maieutic”. Finalul filmului nu se sfiieste sa puna o cruce peste intreaga desfasurare a evenimentelor si sa dea un verdict moral tragic.

Din punct de vedere regizoral, Corneliu Porumboiu este departe de a fi un regizor spectacol. De data aceasta insa, prin stilul sau de cinema plat, reuseste sa imprime o atmosfera si un tempo lent care curg mana in mana cu povestea. Avem parte de cadre secventa lungi si de o distanta apreciabila pe care o pastreaza obiectivul fata de personajele ilustrate. Era si normal ca regizorul sa nu isi doreasca ca spectatorul sa empatizeze cu vreunul din personaje, miza fiind mult mai mare. Aparatul de filmat devine in „Politist, adjectiv” mai mult decat un observator al intamplarilor, este insasi cel care judeca pana la capat din punct de vedere moral intamplarile. Astfel avem parte de un regizor-jucator, care se apropie si se departeaza de eroul sau in functie de justetea morala a faptelor sale. Daca la inceput Cristi este incadrat clasic central si intra tot timplul in cadru, spre final il vedem pe protagonist mai mult iesind din cadru, ultima secventa stergandu-i complet imaginea.

„Politist, adjectiv” a avut proiectia oficiala la festivalul de film de la Cannes in cadrul sectiunii „Un certain regard” unde a primit premiul juriului si premiul FIRIPESCI. In vitrina de trofee a regizorului vasluian mai putem gasi si Marele Premiului al Festivalului de Film Transilvania, impartit ce-i drept cu „mountain-road-movieul” norvegian „Nord”. Gandindu-ma la cele doua lung-metraje de pana in prezent ale lui Corneliu Porumboiu inca nu pot spune ca el se incadreaza in galeria marilor regizori contemporani, desi juriul de specialitate ma poate contrazice. Filmele lui, desi isi ating perfect tinta si spun ce au de spus, inca nu au un stil (regizoral cel putin) care sa pot afirma ca il consacra. Cu toate acestea astept cu nerabdare urmatoare lui realizare cinematografica.

Secventa favorita este fara doar si poate cea din final, un verdict trist dat de Porumboiu unei societati in care sentimentele si moralitatea sunt reduse la stadiul de geometrie plana.

Asta e o arta care este gandita de cineva si mie imi place sa stii: Constantin si Elena

Recomandarea copitei surde: De neuitat.

Nu m-am gandit niciodata ca o sa imi fie atat de greu sa incadrez un documentar in tematica clasica a cinematografiei. “Constantin si Elena” este despre ciclicitatea vietii, despre bucuria de a trai, despre iubire, despre batranete,  despre ortodoxie, despre satul romanesc si este o lectie emotionanta pentru fiecare dintre noi. Ascultandu-l pe Andrei Dascalescu inainte de proiectia documentarului sau ce a avut loc la Bucuresti la Cinemateca Union, credeam  ca totul se va termina intr-un mare cascat care sa imi aminteasca de recentele nopti nedormite. “Cei care se plictisesc si vor sa paraseasca sala in timpul proiectiei sunt rugati sa o faca fara sa deranjeze restul audientei care poate gasesc ceva interesant la filmul meu” a recomandat nihilist regizorul. La final aplauzele lungi si sincere au luat locul preconizatului somn.

“Constantin si Elena” urmareste trairile unui cuplu ajuns la batranete cu toate implicatiile aferente varstei si mediului de viata in care cei doi convietuiesc. Plasata in universul fascinant al satului romanesc, povestea se desfasoara pe parcursul celor 4 anotimpuri avand ca punct de inceput iarna. Rand pe rand ni se dezvaluie portiuni din lumea celor doi protagonisti. Pe de o parte aceasta este una simpla si bazata pe necesitatea rezolvarii problemelor imediate: treburile gospodariei, agricultura, respectarea traditiilor crestin-ortodoxe, iar pe de alta parte necesitatea continuitatii si de a lasa ceva in urma. In timp ce grijile zilei de maine sunt constiincios si senin rezolvate de cei doi protagonisti, misiunea lor existentiala este dusa la capat tocmai prin acest documentar. Avand in spate 56 de ani de casnicie, Constantin si Elena ofera ceva mai mult decat o reteta a succesului, ofera dovezi palpabile ca viata merita traita asemenea unei melodrame ancestrale privita cu umor.  Nici un moment in cele 100 de minute ale filmului, cei doi batrani nu se resemneaza si nu simt apasarea vietii sau a trecutului nemilos. Dimpotriva, aleg sa treaca cantand peste aparenta banalitate inconjuratoare si sa priveasca cu umor clipele dificile prin care au trecut. Relatia lor se bazeaza pe respect si ajutor reciproc si nu pare sa aiba nevoie de nimic altceva. Aparitia nepotilor si stranepotilor in final inlatura orice urma de indoiala referitoare la victoria lor asupra trecerii timpului.

Documentarul lui Andrei Dascalescu, debutant in lung-metraj, este conceput ca o metafora a vietii. Subiectele nu interactioneaza nici un moment in mod direct cu camera de filmat, aceasta avand un caracter strict observational. Astfel se creeaza un sentiment voyeurist pe care un documentar “clasic” nu il poate avea. Tocmai aceasta latura dramaturgica a documentarului captiveaza prin frumusete. Actiunile personajelor sunt insotite de diverse simboluri tematice, iar fiecare secventa ajuta filmul sa creasca in intensitate si sa isi contureze perfect atmosfera. Imaginea si viziunea regizorala te lasa de multe ori masca. Aparatul de filmat reuseste sa surprinda cadre naturale absolut superbe si lasa impresia ca nici nu le cauta foarte mult. Regizorul alterneaza momentele de observare distantata cu planuri apropiate si prim-planuri sugestive impuse de desfasurarea actiunii. Sunetul este de exceptie reusind sa prinda clar atat zgomote de fond cat si replici din planuri indepartate. Cei doi protagonisti dau dovada de naturalete si nonsalanta in fata camerei. Nici nu ar avea cum sa fie altfel, extrem de rare fiind momentele in care transpira o oarecare obligativitate de a face ceva extraordinar pentru “nepotul de la film care ii filmeaza”. Replicile lor vin pe neasteptate, la fel ca si rasetele, cantecele sau actiunile intreprinse. Astfel fiecare secventa lent si atent construita te face sa o astepti nerabdator pe urmatoarea nestiind ce va urma. Ceea ce le uneste si le motiveaza este insasi darul vietii de care cei doi se bucura. Mosneagul Constantin si babuta sa, Elena, sunt cu siguranta printre cele mai simpatice personaje pe care cinematografia romaneasca ni le-a oferit de-alungul timpului. Culmea, sunt si reale. Desi in discutiile lor poti observa anumite regrete legate de trecut, cum ar fi pierderea unuia dintre copii, Constantin si Elena trec peste ele folosindu-se fie de un cantec, fie de o tachinare inofensiva. Cei doi se completeaza si se sustin exemplar, demonstrand prin fapte ca varsta este doar o aparenta inselatoare. Spiritele lor tinere dau o palma grea trecerii anilor si alunga perspectiva sfarsitului.

“Constantin si Elena” a fost prezentat pentru intaia oara la prestigiosul Festival International de Film Documentar de la Amsterdam in 2008, castigand trofeul pentru “Prima aparitie”. In pofida succesului inregistrat si a reactiei neasteptat de buna a publicului, filmul se afla in continuare in cautarea unui distribuitor autohton fiind in pericol sa ramana, pe nedrept, in anonimat asemenea altor documentare romanesti mult prea putin promovate. Andrei Dascalescu marturisea la finalul proiectiei ca pana acum nu a primit decat o singura oferta de “cumparare” si aceea gratuita din partea TVR. Ar fi pacat ca aceasta realizare cinematografica sa se piarda acoperita de ignoranta, nepasarea si superficialitatea ce troneaza la nivel inalt in show-businessul romanesc. Intr-un prezent cinematografic mult mai preocupat de starea de degradare a satului romanesc sau de singuratatea varstei a 3-a, Andrei Dascalescu are curajul sa transmita un mesaj eminamente pozitiv. Filmul ofera spectatorului trairi si emotii extrem de profunde, pe care sper sa aveti ocazia sa le descoperiti cat mai curand.

Secventa favorita este in final cand Elena recita poezia florilor de pe carpeta taraneasca din odaie. Personal, nu am mai auzit niciodata o poezie atat de simpla si in acelasi timp atat de frumoasa, la fel ca si viata. As fi vrut sa inserez o captura video al acelui moment, dar cum nu am avut aceasta posibilitate ma multumesc si cu un link catre siteul oficial, si foarte profesionist realizat, http://www.constantinandelena.com unde puteti gasi diverse filmulete din perioada de pre-productie precum si alte informatii interesante.

If he hadn’t been a football player, he would have been a revolutionary : Maradona by Kusturica

Recomandarea copitei surde: “A nice movie”.

Sa realizezi un film artistic despre o persoana sau un eveniment iesite din comun: nici o problema. Sa realizezi un film documentar despre un om a carui viata se asemana cu un meci de fotbal comentat de Dr.Gonzo: iata provocarea lui Emir Kusturica. “Maradona by Kusturica” este o realizare moderna si ambitioasa a regizorului sarb. Materialele adunate si puse cap la cap reprezinta un efort ce a durat 3 ani, timp in care intre cei doi s-a nascut o asa-zisa prietenie.  Acest lucru este evident inca din titlu. Asocierea celor doi granzi este totusi fortata  si oricum magulitoare pentru regizor, in ciuda carierei sale prodigioase.

Premiza de la care porneste tot documentarul o reprezinta posibilitatea ca Maradona sa fi fost un personaj in filmele lui Kusturica. De aceea timp de o ora si jumatate ni se arata diverse laturi si personalitati ale marelui fotbalist. Incepand cu cariera sa glorioasa, continuand cu opiniile politice, trecand usor prin viata de familie si ajungand in final la controversata problema a consumului de droguri. Interviurile si restul imaginilor inregistrate se desfasoara in jurul “golului secolului” marcat de Maradona in poarta Angliei in semi-finala din 1986. Acesta este folosit ca metafora pentru victoria tarilor mici impotriva marilor puteri in epoca moderna. Pigmentat cu slujbe ale “bisericii maradoniene” din Buenos Aires sau teorii filozofice ale lui Kusturica, documentarul se incheie cu dovada compasiunii populare care il izbaveste pe “El Pibe D’Oro” de povara trecutului.

Emir Kusturica si Diego Maradona sunt dovada vie a triumfului haosului in detrimentul rationalului. Aceasta este legatura declarata care ii aduce pe cei doi impreuna si da nastere acestei realizari cinematografice. Si cine altcineva putea fi mai potrivit pentru a portretiza unul din cei mai mari fotbalisti ai planetei decat un regizor provenit dintr-o tara care a dus un lung razboi pornit cu un meci de fotbal (este vorba despre razboiul pentru independenta Croatiei precedat in 1990 de violente teribile in partida Dinamo Zagreb – Steaua Rosie Belgrad)? Lipsit de modestie, Kusturica se aseaza pe acel inalt piedestal construit pentru idolul sau. L-am putea numi tronul “noi ne-am trait viata si acum lumea ne venereaza pentru asta”, caci asa cum spunea Charles Baudelaire citat chiar in debutul filmului: “God is the only being who, in order to reign, doesn’t even need to exist.” Acum sa revenim un pic si cu picioarele pe pamant. Maradona a fost, indiscutabil, unul din cei mai mari jucatori ai tuturor timpurilor. Maradona este in prezentul cinematografic un militant anti-imperialism slab, daca nu chiar patetic. Se pierde in cuvinte marete, probabil revendicate de la amicul Fidel, cam in aceeasi masura in care reuseste sa isi piarda adversarii metaforici in teren (George Bush, Printul Charles, Bill Clinton etc.) in animatiile absolut jenante care intervin din cand in cand. Nu contest sinceritatea cu care se exprima fotbalistul, insa adevarul istoric nu ii da intotdeauna dreptate in clasificarea pe care o face impartind lumea politica in criminali si baieti buni. Incontestabil pornirea impotriva presedintelui George Bush este pe deplin justificata venind din partea oricarui cetatean al Americii Latine. Insa prietenia cu Fidel Castro si chiar simbolul victoriei fotbalistice a Argentinei asupra Angliei la scurt timp dupa infrangerea in incercarea de a pune stapanire pe Insulele Falkand, sunt cel putin fortate. Kusturica face tot posibilul sa mute subiectul documentarului de la cariera fotbalistica a lui Maradona. Pacat. Ar fi avut un documentar sportiv reusit. In schimb fictiunea introdusa de regizor reprezentand “capela maradoniana” ar fi fost poate amuzanta in obisnuita atmosfera balcanica. Cum nu are parte de asa ceva, secventele respective se intrec cu animatiile copilaresti pentru titlul de “esecuri creative”. Lucrurile se schimba dramatic in momentul in care Maradona vorbeste despre fotbal si despre viata personala. Desi nu se insista prea mult pe momentul isteriei declansate de reintoarcerea sa la Napoli, acesta poate fi considerat unul din punctele forte ale documentarului. Emotionat si plin de regrete, Diego se confeseaza amicului Emir in ceea ce priveste relatia cu fiicele sale si consumul de cocaina. Starile personajului sunt transmise perfect spectatorului care empatizeaza cu fotbalistul. Din pacate, personajul-regizor revine de data aceasta cu o teorie “de pahar” in ceea ce priveste tangoul si cursul vietii. Personal nu am inteles-o si mai ales, nu i-am gasit rostul. Pe cat de puternice sunt scenele cu “Minunea Americii Latine” cantand in bar imediat dupa reabilitare “La mano de Dios” , pe atat de deplorabile sunt cele cu “Geniul Balcanilor” filozofand la bere intr-un club de striptease. Din pacate Kusturica esueaza in absolut fiecare incercare de a juca rolul de autor implicat in dezvoltarea subiectului sau. “Cadoul” din final salveaza in mica masura aceasta problema a documentarului. Insa este mult prea putin pentru pretentiile unui public obisnuit cu “Underground”, “Black cat, White cat”, sau “Arizona Dream”.

“Maradona by Kusturica” a fost prezentat in 2008 in cadrul selectiei oficiale a festivalului de film de la Cannes. In ciuda statutului de documentar, filmul pastreaza in mare masura stilul si ritmul haotic/alert al regizorului. Acesta pluseaza astfel la capitolul “entertainment”, filmul putand fi usor confundat cu unul de fictiune din acest punct de vedere. In aceeasi ordine de idei, Kusturica puncteaza chiar si perioadele narative si impartirea in trei acte. Eroul sau (care chiar declara ca este “un actor pe scena vietii”) este tratat asemenea unui personaj fictiv cu scopul final de a fi integrat in opera autorului. Acest lucru se intampla prin intermediul celei de a doua pasiuni a regizorului, si anume muzica. Desi “God save the queen” este o ironie nedreapta pentru Sex Pistols, soundtrackul este puternic ridicat de piesa Manu Chao “La vida tombola”, cantecul maradonian “La mano de Dios” si piese ale formatiei lui Kusturica. Din acest punct de vedere regizorul isi respecta blazonul. Insa nimeni nu poate trece cu vederea esecul incercarii lui de a muta subiectul. Fara aceasta am fi avut probabil un excelent documentar sportiv, un slab documentar politic si un emotionant documentar social. In varianta sa finala insa, asa cum spune si Kusturica in start, este doar “a nice movie”.

Am oscilat in alegerea secventei favorite intre cele doua momente-cheie muzicale ale documentarului. Am ales-o pe cea in care Diego interpreteaza “La mano de Dios” intr-un bar la scurt timp dupa externare. In public se regasesc, pe langa Emir, sotia si cele doua fiice ale fotbalistului. Ole ole ole ole, Diego Diego !

C’est moi ou la peinture: La belle noiseuse

Recomandarea copitei surde: Rabdare si un pic de gheata. Nu vei fi dezamagit(a).

Pentru finalul incursiunii in Nouvelle Vague am ales un regizor ale carui merite sunt mai putin cunoscute ca ale colegilor de generatie si anume Jacques Rivette. Jacques Rivette este din punct de vedere stilistic un creator de arta si  tocmai despre etapele acestei forme de creatie este vorba in “La belle noiseuse”. Titlul filmului, in traducere “Frumoasa neastamparata”, face referire la un tablou pe care personajul principal il picteaza pe parcursul povestii ce dureaza nu mai putin de 4 ore.

Marianne si Nicolas sunt un cuplu boem care joaca mici scenete de teatru in public. Urmand dorinta iubitului, cei doi alaturi de un iubitor de arta, Souber, fac o vizita familiei Frenhofer, Edouard si Liz. Nicolas este un pictor tanar aflat in ascensiune si in acelasi timp un mare admirator al lucrarilor lui Edouard Frenhofer. Intr-o discutie purtata cu acesta in studioul sau , tanarul afla despre un proiect intitulat “La belle noiseuse” la care marele pictor incepuse lucrarile cu 10 ani in urma dar le-a abandonat din lipsa de model. Problema este rezolvata dupa ce Nicolas o convinge pe Marianne sa pozeze nud pentru idolul sau. Frenhofer trece printr-un dificil proces de creatie in care este de mai multe ori pe punctul sa renunte. Lucreaza zi si noapte cu modelul sau cautand sa surprinda adevarata esenta pe care sa o transpuna pe panza. La fel de puternic este si zbuciumul interior al lui Nicolas, care traverseaza o criza acuta de gelozie realizand greseala ce a facut aruncandu-si iubita in bratele rivalului sau mult mai in varsta. In final, “Freno” isi termina tabloul si desi spectatorul nu are ocazia sa il vada, realizam ca este ceva extrem de puternic din reactia lui Marianne. Ea, dupa ce il priveste in forma sa finala, sufera o schimbare radicala si renunta la aparentele ce ii guvernau viata pana atunci. Pictorul decide sa ascunda tabloul pentru a-si proteja muza, dar mai ales pentru a oferi nemurirea capodoperei sale.

Jacques Rivette este un regizor recunoscut pentru lungimea, dar in acelasi timp “adancimea” filmelor sale. De referinta in acest sens este epopeea cinematografica de 13 ore “Out 1: Noli me tangere”. Un pic mai favorizati de soarta sunt cei care decid sa vada “La belle noiseuse”, o productie de 4 ore in care regizorul studiaza procesul de creatie al unei capodopere pentru a sfarsi in cele din urma prin a da el insusi nastere uneia. Rivette reuseste pe toata durata filmului sa antreneze atentia si imaginatia folosind o multime de cadre secvente lungi, in care zoomul alterneaza episodic. Exact astfel de succesiuni sunt cele care fac spectatorul sa traiasca filmul la adevarata sa intensitate, pentru ca exact cand te astepti mai putin intervine cate un prim plan naucitor. Insa Rivette nu se opreste aici. El danseaza intre personajele sale folosindu-se adeseori de “tracking shots” fin executate. Insa nici o trecere nu este intamplatoare, legatura fiind facuta de cele mai multe ori chiar  de catre alte personaje. Marianne (Emmanuelle Beart) este o tanara inocenta indragostita pana peste cap de micul ei artist, Nicolas (narator:”Et Marianne.. Marianne aime Nicolas”). Visatoare si tanjind dupa independenta creativa se arunca in furtuna nasterii unei opere de arta impinsa de la spate de imprudenta iubitului care o “vinde” pentru a-i fi model lui Frenhofer. Dezamagita, ea cauta initial sa se razbune prin noua sa postura, dar in scurt timp este prinsa in vraja actului creativ. O vedem pe masura ce povestea avanseaza tot mai inversunata si mai captivata de terminarea tabloului, facand eforturi uneori supra-omenesti pentru a se ridica la inaltimea asteptarilor pictorului. In final se vede dezumanizata, ceea ce ii ofera o trauma ce o va marca pentru totdeauna, dovada perfecta a reusitei artistice. Edouard Frenhofer (Michel Piccoli) este artistul atins de aripa geniului, care traieste pentru si prin actul creator. El este obsedat de tabloul care il bantuie de 10 ani de zile, dar a carui rezolvare o simte perfect in ziua in care tanarul cuplu format din Marianne si Nicolas ii fac o vizita. Fara ezitare ii propune tanarului sa ii imprumute iubita drept model stiind ca aceasta ar putea reprezenta licarirea de care ar avea nevoie pentru indelung asteptata sa capodopera. Din momentul in care Frenhofer si Marianne patrund in studio si actul creator porneste, avem ocazia sa observam in amanunt zbaterile pictorului. El este intr-o continua cautare, dorindu-si sa capteze pe tablou mai mult decat o poza ci insasi o intreaga viata. De multe ori gata sa renunte, pictorul este impins de la spate de modelul sau pe care nu inceteaza sa il observe nici un moment. In final are nevoie de parerea fetei pentru a-si da seama daca tabloul este terminat. Evident, cautand esente, numai Marianne putea sa fie cea care sa dea semnalul de oprire. Multumit de rezultat Frenhofer picteaza peste noapte un fals pentru public si zideste in perete capodopera cerand sa ramana un secret pentru totdeauna. Personajul lui Michel Piccoli este intruchiparea genialitatii iar intregul proces creator are aura divina, dar rezultatul este demonic si accesibil decat lui. In contrast cu pictarea “La belle noiseuse” se desfasoara dramele pamantesti ale lui Nicolas sau Liz izvorate dintr-o banala gelozie. Ele nu au decat menirea sa reliefeze caracterul extraordinar al povestii principale. Nicolas, un muritor incapabil sa inteleaga geniul, este dezamagit de falsul care ii este prezentat de catre idolul sau si o pierde si pe Marianne. Victoria nu poate fi a altcuiva decat a celor alesi, a celor care cred cu tarie in propriile capacitati.

“La belle noiseuse” este cea mai premiata realizare a regizorului francez Jacques Rivette (cea mai cunoscuta este “Celine et Julie vont en bateau”), filmul reusind sa ii aduca Marele Premiu al Festivalului de la Cannes in 1991. Despre Rivette, Truffaut spunea ca a fost adevaratul initiator al Nouvelle Vague in ciuda faptului ca laurii recunoasterii oficiale au revenit lui si amicului Jean-Luc . Personal, in afara de filmul in discutie am avut ocazia sa vad si “La bande des quatres” a aceluiasi regizor. Desi nici unul din ele nu a fost realizat in perioada de debut a lui Rivette (in general influentele unui regizor asupra unui anumit curent sunt observabile la primele sale filme) pot spune ca am descoperit poate cel mai romantic regizor de film francez de pana acum. Cu toate ca filmele sale nu trateaza neaparat tema iubirii, Rivette reuseste sa fie foarte poetic prin stilul precaut prin care duce la capat o poveste.Atentia acordata detaliului si slow-motionul efectiv cu care se misca totul nu il impiedica sa dezvolte mai multe planuri narative. In “La belle noiseuse” scenariul se desprinde in 2 ramificatii principale fiecare cu rolul sau distinct, una care urmareste realizarea picturii iar cealalta care urmareste zbuciumul exterior ei. Filmul reuseste sa te includa atat de tare incat te trezesti razand fara sa stii de ce, la fel ca Frenhofer si Marianne cand isi dau seama ca au avut acea licarire dar au pierdut-o. Inspirat de o nuvela de aproximativ 30 de pagini a lui Honore de Balzac intitulata “Le chef-d’oeuvre inconnu”, “La belle noiseuse” este bogat in tensiune si creste gradual pana la momentul de final. Insa explozia nu se petrece intr-o maniera clasica. Deoarece actul creator este mult prea personal, regizorul nu ne permite sa vedem produsul finit, ci ne sugereaza prin reactia modelului ca avem de-a face cu o capodopera. Pe langa scenariul atent lucrat, filmul are si o distributie “grea”. Michel Piccoli ( “Le Mepris” al lui Godard) este unul din marii actori ai Frantei si totodata printre cei mai longevivi, iar Emanuelle Beart (“Mission Imposibile I”  varianta lui Brian de Palma) este pur si simplu superba. Filmul merita chiar si numai pentru a avea ocazia de a o privi aproximativ o ora din cele 4 pe Emanuelle pozand nud, frumusetea ei fiind arhi-suficienta pentru a nu deranja spectatorul indiferent de gen. Nuditatea ei este usor suparatoare la inceput prin tensiunea ce o emana, dar te acomodezi asemenea personajelor din film. Spre final hainele raman doar un detaliu nesemnificativ pentru Marianne. Trebuie mentionat ca pentru realism personajul lui Michel Piccoli (mai exact mana lui cand picteaza) este interpretat de pictorul francez Bernard Dufour. Astfel filmul reuseste sa ne ofere un realism pe care cu greu poti sa il pretinzi de la un film artistic in centrul caruia se afla realizarea unei picturi. Acesta este unul din motivele pentru care consider “La belle noiseuse” peste principalul sau rival tematic “Lust for life”, care desi beneficiaza de povestea vietii lui Van Gogh nu capteaza in sens real procesul creator.

In general la Jacques Rivette mi-au placut foarte mult subtilitatile, el sugereaza cadrele cheie. Desi practic filmeaza raspunsurile, regizorul nu insista asupra lor si solicita atentia spectatorului pentru a nu scapa din vedere aceste aproape insesizabile urcusuri sau coborasuri. Un astfel de moment mi-a atras atentia si in “La belle noiseuse”. Marianne isi pierde firea cand sotia lui Frenhofer vrea sa ii prinda un lantisor de gat si o loveste peste mana. Momentul surprins de undeva dintr-o camera alaturata de pictor consta in sursa de inspiratie pentru realizarea tabloului adevaratei Marianne asa cum ni se sugereaza in continuare.

Voi doi faceti un cuplu minunat impreuna: Pescuit sportiv

Recomandarea copitei surde: Te-am vazut mi-ai placut.. dar sa nu exageram..

Dupa anii ‘60 si “Nouvelle Vague” frantuzesc revenim un pic in 2009 la “minimalismul” romanesc. De fapt, cel dintai curent se poate spune ca este fratele mai mare si deschizator de drumuri pentru cel de-al doilea. Cu siguranta daca Truffaut, Godard sau Rivette (in aceeasi masura in care a existat si Von Trier cu a lui Dogma 95) nu aveau curajul sa ia camera pe umeri si sa scoata productiile cinematografice din luxoasele studiouri hollywoodiene, astazi nu am fi vorbit despre “Pescuit sportiv”, “4 luni, 3 saptamani si 2 zile”, “A fost sau n-a fost”, sau “Moartea Domnului Lazarescu”. Filmul lui Adrian Sitaru filmat pe parcursul a 2 saptamani cu un buget infim este poate stindardul minimalismului romanesc, cea mai buna dovada ca poti face un film bun cu resurse minime. “Pescuit sportiv” are ca tema principala ipocrizia, dar inghite o serie numeroasa de sub-teme: manipularea, relatia de cuplu, fericirea. Titlul filmului este si metafora principala in jurul careia se invarte intreaga actiune si face referire in sens propriu la aruncarea pestelui in apa dupa prindere.

Mihai si “Iubi” (Mihaela) pleaca la un picnic. Pe drum cuplul are unele divergente si fiecare are propria opinie in diverse subiecte: cine va conduce masina, decizia lui Mihai de a-si da demisia din functia de profesor de matematica, cersetorii care spala parbrize in intersectie, prostituatele de la marginea soselei, necesitatea ca Mihaela sa ii spuna sotului ei (Florin) de relatia cu amantul. La marginea unei paduri cei doi o lovesc cu masina pe Ana, o prostituata locala. Desi initial cuplul traieste cu impresia ca fata accidentata a murit si poarta o intreaga polemica asupra felului de a scapa de cadavru si a moralitatii acestui gest, tocmai cand se pregatesc sa o abandoneze intr-o padure aceasta isi revine. Pentru a se revansa fata de Ana, desi aceasta nu parea sa banuiasca nimic, Mihai si Mihaela decid sa o ia cu ei la mica lor iesire la iarba verde. Aceasta se amesteca din prima clipa in relatia celor doi si ii manipuleaza cu o putere dezarmanta. Ea se intereseaza mai intai asupra relatiei deja existente si a vietii lor personale pentru ca mai apoi sa le identifice punctele slabe si sa loveasca direct la tinta. Desi initial “pescarul” Mihai este cel vizat, Ana se multumeste si cu Mihaela pe care o ademeneste cu “pot sa o fac mai bine ca un barbat sa stii”. Cuplul initial atinge un moment de maxima dezbinare si lipsa de incredere spre final cand “Iubi” il acuza pe Mihai ca “am vazut eu cum te uitai la ea”, iar acesta se apara facand referire la sotul ei careia fata ii ascunde in continuare infidelitatea. Dupa o despartire dramatica precedata de o mica repriza de box, Mihai renunta la prejudecati si principii si se intoarce la Mihaela care il astepta plangand in masina. Urmeaza un make-up sex, dupa care masina se departeaza iar Ana se taraste din padure in cautarea unor noi “victime”.

Poate trebuia sa incep altfel acest post: “Regizorul Adrian Sitaru foloseste in exclusivitate camera subiectiva pe intreaga durata a filmului”. Dar nu am facut-o gandindu-ma in primul rand la limitarea de buget care justifica acest procedeu. Regizorul se joaca si filmeaza in permanenta din perspectiva personajelor sale. Alegerea aceasta are de obicei in spate o dorinta de a spori intensitatea trairii actiunii. Ma indoiesc ca acesta ar fi cazul si acum, deoarece filmul nu este nici pe departe un thriller iar actiunea este trecuta pe planul doi de expunerea prin replica. Personal, in afara evidentei constrangeri bugetare, imi explic camera subiectiva in “Pescuit sportiv” ca un procedeu ce ajuta la conturarea personajelor. Pentru ca felul in care ei se privesc, le fuge privirea sau acorda atentie este definitoriu pentru trasaturile de caracter si dorintele lor. Mihai (Adrian Titieni) este falsul moralist, ipocritul, omul principiilor pe hartie, un peste mult prea credul si un amant atipic. Inca din start isi enunta teoriile cu privire la responsabilitatea profesionala cand isi anunta iubita ca va demisiona din functia de profesor de matematica datorita impunerii directoarei de a trece cativa elevi: “Eu nu pot, nu pot sa fac asa ceva”. Aceasta falsa moralitate a personajului alaturi de postura sa de amant ofera comicul de situatie, deoarece imediat aflam ca femeia cu care se afla in masina nu este sotia lui ci a altcuiva. Peste numai cateva secvente devine mult mai liberal intr-o discutie despre prostitutie, marturisind ca “daca as fi siiingur si as avea baaani”. Mihai insista ca “Iubi” sa isi anunte sotul, dar nu se sfieste sa priveasca si sa pipaie sanii Anei devenind o prada usoara pentru prostituata. In afara ipocriziei, problema cea mai mare a personajului este faptul ca nu stie ce vrea. Finalul, desi ambiguu, il elibereaza de ambele. Nu stim ce s-a intamplat intre el si Ana pe malul lacului,  dar stim ca renunta la demisie si se impaca cu “Iubi” constientizandu-si rolul atat in relatia cu ea cat si pe Pamant. Mihaela (Ioana Flora) este fata vesnic nemultumita intr-o relatie, lasa, afurisita si incapabila sa isi asume niste responsabilitati, dar in acelasi timp constienta de puterea oferita de un barbat care o divinizeaza. La fel ca si in cazul lui Mihai, nu ni se ofera prea multe informatii despre backgroundul ei. Stim ca este maritata, dar nu stim motivele pentru care casnicia ei este un esec, la fel cum nu cunoastem nici starea civila a amantului ei. Refuz sa cred ca a fost o greseala de scenariu, mai degraba inclin spre varianta in care regizorul si-a dorit ca personajele sale sa fie judecate prin prisma actiunilor din cele 80 de minute ale filmului. Ea este opusul moral al lui Mihai (amuzanta asociere onomastica si inversare de roluri amant-sot), de aceea si intra des in conflict cu el. Aceasta opozitie principiala este de altfel singura explicatie si principalul motor al relatiei celor doi construita pe principiul complementelor care se atrag. Mihaela isi dovedeste lasitatea si lipsa de umanitate in scena in care ea vrea sa scape de presupusul cadavru al prostituatei in detrimentul transportarii la spital de teama sa nu se afle de relatia ei cu Mihai. Personajul Ioanei Flora, la fel ca si amantul ei, nu stie ce vrea si ajunge doar o prada pentru Ana. Este prinsa intre o casnicie care probabil nu o multumeste si o idila imposibila cu un barbat mult mai in varsta, iar drama ei este ca nu stie pe care sa o aleaga. In finalul din masina il alege pe Mihai spunandu-i acestuia ca s-a confesat sotului, insa din nou regizorul prefera sa lase neelucidat acest mister. Noi nu avem posibilitatea sa vedem discutia telefonica a celor doi, iar intr-o inlantuire de minciuni aceasta varianta este cel putin la fel de plauzibila. Ana/Violeta (Maria Dinulescu) este de departe personajul care atrage cel mai mult in film. Desi initial apare ca o simpla prostituata, pe parcurs personajul evolueaza de la acest statut. Ea este singura care stie ce vrea si care stie ce are de facut ca sa obtina ceea ce vrea. Dand dovada de o istetime neslefuita si de intuitie stradala si reuseste sa ii domine psihologic pe cei doi. E ca intalnirea baiatului de cartier cu intelectualul rafinat, in care cel dintai il convinge din vorbe pe celalalt sa ii “doneze” toti banii. Ana este de fapt singura care pescuieste, care are momelile si care se joaca efectiv cu prada ei. Ea nu intelege notiunea de pescuit sportiv/de placere, nici nu are cum. Pe ea viata a invatat-o sa fie vanator nemilos, sa stabileasca instinctual necesitatile, sa isi identifice prada si sa o devoreze fara resentimente. Momentul in care ea iese din padure este filmat (din propria perspectiva) de undeva de la nivelul unei fiare in 4 labe care respira greu si isi cauta flamanda urmatoarea victima, creandu-se sugestia unei fiinte fantastice. Astfel rolul ei devine unul mitic, rolul unei creaturi supraomenesti care se hraneste cu falsitatea victimelor si face tot posibilul ca sa ii scape pe acestia de povara purtarii propriilor masti. De fapt finalul filmului este si cel care justifica cel mai bine unghiul subiectiv. Regizorul se fereste sa dea verdicte preferand sa lase la latitudinea spectatorului terminarea filmului pe baza indiciilor oferite pana atunci.

“Pescuit sportiv” este debutul in lung-metraj al regizorului Adrian Sitaru. Filmul a participat la mai multe festivaluri internationale, cel mai important premiu obtinut fiind cel al sectiunii “New Voices/New Visions” al festivalului de la Palm Springs. Adrian Sitaru a mizat in intregime pe camera subiectiva in realizare filmului. Procedeul, oricat de util, ofera o incontrolabila senzatie de ameteala spectatorului, in special celui de cinema, datorita miscarilor bruste ale camerei de filmat. Povestea din “Pescuit sportiv” este destul de plictisitoare in ansamblu (in special drumul cu masina), iar uneori chiar neverosimila (trezirea Anei  in padure venita de nicaieri). Cu toate acestea scenariul se salveza, si exceleaza chiar, prin dialogul celor trei personaje. Adrian Sitaru confirma maiestria in a construi caractere cu ajutorul conversatiei, lucru probat initial in scurt-metrajul “Valuri”. Replicile Anei, Mihaelei si ale lui Mihai sunt comice, taioase si definitorii pentru cei 3, constituind fara doar si poate punctul forte al filmului. O problema importanta in “Pescuit sportiv” reprezinta meteahna pe care am avut ocazia sa o observ tot mai des la productiile romanesti. Se folosesc si se insista pe niste metafore/simboluri foarte proaste. De exemplu aici jocul de-a pescuitul. Ok am inteles: Mihai este pestele, o spune si el la inceput in masina, nu trebuie sa vedem ca nu e in stare sa pescuiasca nimic, sa rada Ana de el ca ea e pradator sau sa mimeze ca musca mana fetei. In aceeasi situatie e si ideea “fericirii la 5 lei” repetata de cel putin 3 ori cu prostituatele de pe drum, copii de la benzinarie si Ionut spre final. La fel avem o scena in care personajul masculin loveste apa cu undita dupa un dialog cu prostituata. Like “a da cu bata in balta”, get it? Consider ca si din punctul asta de vedere cinematografia romaneasca mai are multe de invatat. La capitolul plusuri poate fi trecut jocul actoricesc. Adrian Titieni, care a mai colaborat cu regizorul si anterior, isi face pe deplin dovada experientei unei cariere de peste 20 de ani in actorie. Oricine are habar despre cine este vorba, isi poate da seama ca rolul de amant este printre ultimele care i s-ar potrivi. Totusi actorul se descurca remarcabil, reusind sa exprime perfect puternicul contrast atat amoros cat si interior al personajului. Mie sincer nu mi-au placut crizele Ioanei Flora nici in “Marfa si banii” si nici acum. Mi se par false, ceea ce nu tine neaparat de actrita cat mai ales de momentele prost alese in care se petrec. Cu toate acestea ea intra bine in rol, te sperie cu rautatea si te ademeneste perfect cu senzualitatea personajului Mihaela. Intre aceste doua interpretari foarte bune, cea care straluceste este o a treia, cea a Mariei Dinulescu. Ea se “razbuna” pe lipsa de machiaj si stralucire a personajului Mihaela din “California Dreamin” si imbraca hainele de prostituata ale Anei. De o feminitate si in acelasi timp duritate extraordinara, Maria Dinulescu realizeaza cu siguranta cel mai bun rol din cariera. Privirea ei sigura si naturaletea replicilor o plaseaza in topul tinerelor actrite romanesti de cinema la brat cu Anamaria Marinca. In final daca stau sa pun in balanta “Pescuit sportiv” are mai multe plusuri si cu siguranta isi merita cele 80 de minute in sala de cinema. Este alaturi de “Boogie” cel mai bun produs recent al noului val de cineasti autohtoni si un film ce va ramane intiparit pe retina spectatorului. O concluzie suparatoare totusi se desprinde: “minimalismul” romanesc are nevoie urgenta de buget.

Secventele favorite sunt cele in care apare comicul de limbaj. Atat Ana cat si Mihaela au propriile ticuri verbale (expresii) pe care le repeta obsesiv. Daca Ana foloseste des si fals expresia “Super” profitand de sensul ei ambiguu, Mihaela repeta de cateva ori “pai despre asta e vorba” in situatii care nu o cer. Pe nesimtite, pana la final cele doua fac schimb si de ticuri verbale caci, nu-i asa, doar sunt “prietene”.

Devenir immortel… et puis… mourir: A bout de souffle

Recomandarea copitei surde : Un pas mic pentru omenire, un salt urias pentru cinematografie.

In 1960, la mai putin de un an dupa ce Francois Truffaut aduce in prim plan “Noul Val” cinematografic francez cu “Les quatre cents coups”, este randul lui Jean-Luc Godard si al sau “A bout de souffle” sa duca mai departe schimbarile din lumea filmului. “A bout de souffle” este o poveste relativ simpla pe marea tema a iubirii. Titlul filmului, in traducere “Cu sufletul la gura”,  semnifica suspansul unei povesti in fond asemanatoare unui thriller politist nuantat, dar dupa cele 80 de minute de pelicula se explica mai ales prin scena de final.

Michel Poiccard este un tanar hot de masini pasionat pana la obsesie de Humphrey Bogart. Filmul incepe cu Michel care fura un Oldsmobile si pentru a nu fi prins este nevoit sa impuste un politist. Ajuns in Paris, el incearca prin orice mijloace sa faca rost de bani (pacaleste foste iubite, se imprumuta, colecteaza datorii vechi, fura alte masini)  pentru a putea fugi in Roma alaturi de fata de care este nebuneste indragostit, Patricia. Ea este o tanara americanca editor la The New York Herald Tribune venita la Paris pentru studii si libertatea oferita de un camin departe de casa parinteasca. Pe masura ce povestea de iubire a celor doi se desfasoara, politia si opinia publica este in permanenta pe urmele lui Michel. In cele din urma, chiar Patricia este cea care il denunta, filmul incheindu-se cu Poiccard impuscat mortal in timp ce incerca sa fuga de inspectorul Vital.

“A bout de souffle” este debutul regizoral al lui Jean-Luc Godard, unul din initiatorii “Nouvelle Vague” si principalul revolutionar al tehnicii montajului. In 1960 pentru prima oara un regizor foloseste, acum deja celebrele, taieturi si cadre sarite prin care spectatorul realizeaza prezenta unor elemente vizuale intr-o scena fara ca acestea sa apara simultan pe ecran. Tot la capitolul premiere intalnim tehnica filmarii “din mana”, Godard si toti ceilalti adepti ai noului val adoptand aceasta maniera de a filma in detrimentul cadrelor fixe si a folosirii trepiedului. Fiind filme low-budget (astfel meritele fiind infinit mai mari), operele lui Godard nu folosesc platouri de filmare sau efecte speciale. Atat el cat si Truffaut au decis intotdeauna sa filmeze in cadre naturale existente, pentru a oferi imaginilor o doza mai mare de realism. Precum spuneam si la inceput, “A bout de souffle” este in mare un thriller politist, dar este departe de a fi un film de gen. De altfel amicul lui Godard, Truffaut, a criticat tot timpul aceste tipuri de filme pentru stereotipia ce le definea. De aceea, “Noul Val” introduce in cinematografie conceptul de film de autor in care regizorul foloseste o poveste simpla, liniara, de cele mai multe ori reala, dar pe care o abordeaza intr-o maniera personala. Jean-Luc Godard reuseste sa creeze cu mare grija doua personaje complexe si contradictorii in “A bout de souffle”. Michel Poicard (interpretat de tanarul Jean-Paul Belmondo) se afla la granita dintre zbuciumul crimei comise si o iubire patimasa. El este tipul criminalului profund umanizat, care nu ezita nici un moment sa isi arate sensibilitatea si afectiunea pentru femeia iubita. Pe cat de rece apasa tragaciul pistolului cand il omoara pe politist, pe atat de patimas este el in relatia cu Patricia. Fiind fan a lui Humphrey Bogart, Michel ajunge sa ii copieze la perfectie cateva din gesturile actorului, inclusiv celebra atingerea a buzelor cu degetele mainii drepte. De fapt, in majoritatea filmelor din “Nouvelle Vague” se fac referiri la cinematografia existenta in spatiul real. La un moment dat in “A bout de souffle”, o tanara il abordeaza pe Michel pe strada incercand sa ii ofere o revista “Cahiers du cinema” (revista manifest a noului val francez): “Vous n’avez rien contre la jeunesse?”. Acesta refuza cu un umor cinic:”Si, moi j’aime bien les vieux”. In ciuda faptului ca el isi seteaza obiectivele foarte clar inca din start (banii, Patricia, Roma), Michel Poiccard este un vesnic nehotarat. Desi iubeste Franta “Si vous n’aimez pas la mer… si vous n’aimez pas la montagne… si vous n’aimez pas la ville… allez-vous faire foutre !”, el cauta sa se autoconvinga de necesitatea disparitiei spre capitala Italiei. In viziunea sa iubirea este instinctuala, dorinta personajului lui Belmondo fiind o relatie de tipul Bonnie & Clyde in care partenerei sa nu ii pese de viata sa de nelegiuit. In final, nehotararea este cea care il omoara. Desi constient ca politia va aparea dintr-o secunda intr-alta, Michel nu fuge si se gandeste cum sa faca sa o ia si pe iubita lui cu el desi stia ca aceasta il tradase. Eroul moare coplesit de nedreptatea lumii in care s-a aflat unde platesti scump orice greseala. Patricia Franchini (interpretata de superba Jean Seberg) este ceva mai mult decat iubita lui Michel Poiccard, este insasi echivalentul feminin al eroului in ceea ce priveste asumarea unei decizii. Venita in Paris pentru a studia la Sorbonne, tanara editoare de la New York Herald Tribune este intr-o continua dilema existentiala:”I don’t know if I am unhappy because I am not free, or I am not free because I am unhappy”. Patricia se lasa prada teoriilor privind locul omului in univers atat de mult incat devine complet nesigura de insasi propriile dorinte. Ea nu stie ce sa aleaga dintre independenta mult visata si confortul relatiei cu Michel, ajungand chiar sa isi puna intrebari legate de sentimentele pe care le are fata de el. Asemenea unei balante inclinate cand intr-o parte cand in cealalta, Patricia il acopera initial pe iubitul ei cand descopera din gura inspectorului politiei ca Michel este un criminal, dar in final tot ea este cea care le indica politistilor locatia unde acesta se afla. Desi stia ca o sa regrete denuntul, tanara isi explica gestul prin nevoia de a-si lamuri sentimentele pe care le are fata de iubitul ei. In ultima secventa ea il priveste inmarmurita pe Michel in timp ce acesta moare, ramanand pentru totdeauna in universul dilemelor.

Filmul lui Jean-Luc Godard a castigat Ursul de Argint in cadrul festivalului de film de la Berlin in 1960, insa contributia sa la cinematografia universala a fost mult mai mare. Filmul a pornit de la o idee de-a lui Francois Truffaut si chiar daca nu are o poveste foarte complexa in spate si scenariul a fost scris de Godard pe parcursul filmarilor, “A bout de souffle” cucereste prin realismul intamplarilor. Pentru a oferi aceasta senzatie, regizorul francez avea obiceiul sa inmaneze partile de dialog actorilor chiar in ziua filmarii, astfel ca replicile sa fie cat mai naturale. Jean-Paul Belmondo, aflat la unul din primele sale roluri, si Jean Seberg fac un cuplu minunat in filme, intre cei doi parand ca exista ceva mai mult decat o comuniune, o adevarata poezie. La povestea lor contribuie decisiv si imaginile cu strazile Parisului de altadata. Este si unul din motivele pentru care imi plac filmele cineastilor francezi ai anilor ‘60. Parisul este mai mult decat un simplu cadru natural. Romantic si elegant, orasul devine un personaj in filmele lui Truffaut sau Godard, un personaj ce intregeste tabloul unor capodopere cinematografice. “A bout de souffle” nu este un film exceptional din punct de vedere al povestii, stilului de filmare, simbolisticii, nici macar a personajelor raportat la zilele noastre. Dar este un inovator, un deschizator de drumuri, un adevarat soc pentru o arta ce se transforma in repetarea obsesiva a unor stereotipuri plictisitoare.

Scena de final, in care Michel se stinge din viata vegheat de Patricia, este cea care are atingerea imortalitatii si puterea suficienta de a se lupta cu trecerea timpului. Cu ultimele puteri, impuscat, Poiccard alearga pana in capatul unui drum ce pare fara de sfarsit. Se prabuseste extenuat. Inspectorii de politie sunt in jurul lui alaturi de Patricia. Fata il priveste speriata realizandu-si “contributia” la moment, dar fara sa dea semne de remuscare. Cu o privire miloasa, Michel ii raspunde imitand mimica anterior dovedita ca nu i se potriveste Patriciei, dandu-i acesteia poate cea mai buna dovada a locului ei pe Pamant. Cu un ultim efort, personajul isi marturiseste nemultumirea fata de universul pe care se pregateste sa il paraseasca (“C’est vraiment dégueulasse”) dupa care isi inchide singur ochii cu mana dreapta. Patricia, uluita de impactul pe care starea de fapt o are asupra ei isi saluta mecanic iubitul facand celebrul semn al acestuia imprumutat de la Humphrey Bogart.

Je lui ai donne un nom, je l’ai nourri: Les quatre cents coups

Recomandarea copitei surde : Acesti minunati francezi si filmele lor…

O plimbare prin Paris cu aparatul de filmat ce urmareste obsesiv monstrul dedicat revolutiei franceze, Turnul Eiffel. Asa incepe “Les quatre cents coups”, filmul care in anul 1959 a dat un nou sens cinematografiei. Filmul urmareste procesul de maturizare al personajului Antoine Doinel, o intruchipare a regizorului Francois Truffaut. Titlul face referire la expresia “faire les quatre cents coups”, folosita pentru a descrie o viata dezordonata, lipsita de respect fata de oameni si traditii. Traducerea mot-a-mot in engleza “The 400 blows” duce la pierderea adevaratului sens al expresiei.

Antoine in varsta de 12 ani nu este un elev model. In prima scena a filmului este surprins cand se uita peste o poza de calendar sexy in timpul unei lucrari. Profesorul il pedepseste prin ceea ce pare a fi pedeapsa preferata in acea unitate de invatamant, si anume privarea de recreatie. Pentru baiat nici acasa lucrurile nu stau mai bine. Avand de suportat o mama prinsa intre servici, o relatie amoroasa (descoperita chiar de copil), si responsabilitatea parinteasca si un tata superficial pasionat mai mult de cursele auto decat de a-si creste fiul, Antoine este impins catre o serie de acte de indisciplina. El chiuleste de la scoala, nu isi face temele, sustrage bani de la parinti fara permisiunea lor , minte pe toata lumea si cand este prins se sperie si fuge de acasa. Ajutat si sustinut de prietenul sau René, Antoine evadeaza in sala de cinema, in parcul de distractii sau in operele lui Honore de Balzac. Si tocmai datorita marelui romancier francez, se petrece ruptura definitiva din viata tanarului. La o lucrare la franceza avand ca tema un moment ce i-a marcat existenta, Antoine decide sa scrie despre moartea bunicului sau folosind un stil apropiat cu cel al lui Balzac. In loc de aprecieri, el este acuzat de plagiat (copiat) si primeste cea mai mica nota. Infricosat de perspectiva intoarcerii acasa, Antoine se muta la prietenul sau René cu care comite o serie de mici infractiuni, culminand cu furtul unei masini de scris. In momentul in care cei doi incearca sa puna la loc obiectul, Antoine este prins asupra faptului. Depasit de situatie, tatal sau decide sa scape de griji si sa isi trimita fiul la scoala de corectie. Aici tanarul delicvent primeste un tratament mult mai dur decat cel din scoala primara, si dupa o vizita la psiholog in care isi motiveaza faptele, Antoine reuseste sa evadeze in timpul unei partide de fotbal.

“Les quatre cents coups” este filmul autobiografic si debutul in lung-metraj al lui Francois Truffaut. Acesta a pornit un nou curent (“la Nouvelle Vague”) in cinematografia internationala. Filmul introduce o serie impresionanta de elemente noi. Pana la Truffaut nimeni nu s-a gandit sa foloseasca camera de filmat mai mult decat pentru a urmari firul narativ al unei povestiri. Inca din start, “Les quatre cents coups” ne ofera cateva cadre memorabile. Incepand cu plimbarea in jurul turnului Eiffel, continuand cu invartirea in rotativa, imaginea baiatului din masina politiei, neputinta acestuia de a face ceva pentru a-si intalni prietenul cand se afla inchis in scoala de corectie si incheind cu intreaga secventa de final reprezentand evadarea. Fiecare contureaza tabloul tanarului Antoine. Acesta este prins intre neglijenta parintilor si abuzurile sistemului de invatamant. Nici un moment nu ni se lasa senzatia ca el ar fi vinovat pentru ceea ce i se intampla. Antoine este obligat sa caute spatiul de care are nevoie pe strazile Parisului, deoarce nici acasa unde este obligat sa doarma pe hol si nici la scoala unde este asemenea unui lagar nu are parte de el. El stie ca este un copil nedorit si traieste tot timpul cu constiinta incarcata a variantei scoala militara cu care este constant amenintat. Daca la inceput actele sale de indisciplina sunt “simpatice”, majoritatea copiilor trecand prin astfel de experiente, reactia parintilor si a profesorilor il imping pe tanar la acte de delicventa. Momentul in care se face trecerea este cel al incercarii de a pune la loc masina de scris. Acest gest denota mentalitatea de criminal ce si-a dezvoltat-o Antoine, fiind cunoscut faptul ca numai un criminal adevarat revine la locul faptei. Truffaut nu isi abandoneaza nici o clipa eroul si ii ofera scuze pentru absolut toate actiunile sale. Conceptul “for every action there is a reaction” este foarte bine ilustrat in film si ajuta spectatorul sa plaseze corect vina pentru cele intamplate. Finalul filmului il gaseste pe Antoine fugind de trecut si dand piept cu viitorul reprezentat de marea pe care o vede pentru prima oara. Aceasta ii sterge urmele (amintirile) si ii opreste fuga nebuna. Truffaut incheie cu primul si poate cel mai celebru stop-cadru din istorie: privirea lui Antoine speriata dar in acelasi timp plina de speranta si gata pentru un nou inceput, privire mult mai dura si mai barbateasca decat in primele secvente ale filmului o dovada perfecta a maturizarii personajului.

Criticul de film Francois Truffaut, interzis in anul 1958 de la participarea la festivalul de film de la Cannes pentru aciditatea scrierilor sale, revine un an mai tarziu in calitate de regizor cu primul sau film de lung-metraj “Les quatre cents coups”. Rezultatul? Tanarul regizor castiga premiul pentru “mise en scenes”, echivalentul premiului pentru regie din zilele noastre. Filmul debordeaza prin simplitate, avand parte de un scenariu liniar in care este urmarit indeaproape un singur destin : cel al personajului principal Antoine Doinel. Rolul acestuia este jucat de necunoscutul Jean-Pierre Léaud, cel care avea sa joace si in celelalte nu mai putin de 4 filme din cadrul seriei “Antoine Doinel” pe care Truffaut decide sa le regizeze in urma succesului “Les quatre cents coups”. In ciuda faptului ca este un film autobigrafic (parintii lui Truffaut s-au opus din rasputeri aparitiei filmului), capodopera de debut a noului val este dedicata celui care i-a servit drept mentor lui Francois Truffaut, principalul teoretician al “Nouvelle Vague” si initiatorul revistei “Cahiers du cinema” : André Bazin. Acesta nu a apucat sa vada “Les quatre cents coups” si succesul de care s-a bucurat, murind in timpul filmarilor. Coloana sonora este insesizabila, facandu-si simtita prezenta doar la inceputul si la sfarsitul filmului, si este reprezentata de o partitura clasica in interpretarea anonimului Jean Constantin (fara legatura cu actorul roman cu acelasi nume ). “Les quatre cents coups” este filmul care a revolutionat cinematografia pentru totdeauna introducand noi tehnici de filmare, noi modalitati de a spune o poveste si o diversitate de simboluri folosite pentru a sugera stari de spirit sau desfasurarea actiunii. Ce am facut eu dupa ce am vazut “Les quatre cents coups”? Am mai vazut o data “Les quatre cents coups”.

Secventa favorita este, invariabil pentru orice privitor, stop-cadrul de final reprezentand chipul baiatului cu marea in spate, cadru care incheie magistral un film ce urca cu pasi mici spre acest moment final de geniu.

C’est ca la vie? : Le scaphandre et le papillon

Recomandarea copitei surde: Puternic, dramatic si captivant all the way.

“Le scaphandre et le papillon” este filmul biografic al vietii lui Jean Dominique Bauby, directorul revistei Elle, care la varsta de 42 de ani sufera un accident cerebral in urma caruia dobandeste o forma rara de paralizie cunoscuta sub numele de sindromul locked-in. Filmul spune povestea reala a scrierii cartii cu acelasi nume de catre Bauby cu ajutorul singurului sau muschi valid : ochiul stang.

Secventele de inceput sunt de-a dreptul uimitoare, regizorul reusind sa capteze perfect atentia privitorului prin folosirea camerei subiective. Imediat dupa trezirea pacientului acesta trece printr-o serie de controale de rutina, totul fiind filmat din perspectiva ochiului sau stang. Ne putem da seama de acest lucru din miscarile cu degetul pe care doctorii le fac pentru a-i testa privirea. In timp ce oamenii in halat vorbesc cu el, Bauby le raspunde uneori cooperant alteori sarcastic, dar imediat descoperim ca ceea ce auzim ca raspuns din partea lui este doar vocea sa interioara, ceilalti nereceptionand nici un cuvant. Verdictul? Pacientul  a suferit un atac cerebral puternic in urma caruia s-a ales cu sindromul locked-in, ce i-a paralizat toti muschii mai putin ochiul stang. Urmeaza o perioada de constientizare, de auto-compatimire si de deziluzii, o perioada in care camera de filmat nu paraseste decat rareori perspectiva ochiului sau. Aceste prime 30 de minute sunt si cele care fac special filmul. Momente precum cel in care ochiul drept al lui Jean-Do este cusut, “sentinta” scaunului cu rotile, regasirea cu cativa dintre cunoscuti sau “surpriza” vizualizarii propriului chip, sunt cele care ating afectivitatea spectatorului. Tot in acest interval, personajul invata sa spuna “da” (o clipire de ochi) si “nu” (doua clipiri) si respinge sarcastic (evident doar in mintea sa) incercarile doctoritei Henriette de a-l invata un nou alfabet si ale lui Marie Lopez de a pune in miscare muschiul limbii. Paralizat, Jean Dominique se simte prins intr-un clopot de scafandru care il poarta tot mai rapid spre fundul oceanului si regretele vietii anterioare accidentului incep sa il sfasie. Amintirea din copilarie a plictisitorului orasel Berk (unde se afla acum spitalizat) il dezgusta, relatia cu mama celor 3 copii ai sai il deprima datorita neimplicarii, iar revederea unui amic ce a fost prizonier in Beirut dupa ce a schimbat locuri in avion cu el ii provoaca remuscari. Toate acestea sunt accentuate de constientizarea faptului ca nimic nu mai poate fi indreptat acum. Si tocmai cand te intrebai daca poti rezista 2 ore in pielea unui personaj ce pare damnat, filmul capata o noua directie. Bauby hotaraste sa nu isi mai planga de mila si sa devina cooperant. Pentru prima oara obiectivul paraseste ochiul stang si avem ocazie sa il vedem pe pacient. Din acest moment povestea se desfasoara pe 2 planuri: cel real generat de memoria si de vederea pacientului si cel fantastic produs al imaginatiei acestuia. In timp ce realul il scufunda asemenea unui scafandru imobilizat in clopotul sau, imaginarul il elibereaza si il ajuta sa zboare liber asemenea unui fluture. Astfel se hotaraste sa scrie o carte a memoriilor sale din spital, folosindu-se de noul alfabet invatat in care el clipea din ochi la auzul literei dorite. Drama interioara a lui Jean-Do are in continuare un impact major, de la sarbatorirea zilei tatalui alaturi de copii, la apetitul sexual imposibil de satisfacut, toate intarind emotia generala ce te face sa empatizezi cu personajul. Aparitia personajelor in cadrul real se desfasoara in paralel cu amintirile legate de ele, astfel rand pe rand descoperim realtia pe care personajul o avea cu copiii, fosta sotie, amanta si tatal sau. Pe cat de sincere sunt acestea in trecut, pe atat de greu sunt ele de suportat in prezent. Refugiul fostului director al revistei “Elle” il reprezinta pe parcursul intregii povesti imaginatia. Aceasta il scoate din holurile spitalului plin de bolnavi paralizati pe viata, si il transpune in universul imparatesei Eugenie si al balerinului polonez Nijinsky. Treptat, memoria personajului se indreapta spre clipa tragica a accidentului, ziua in care isi luase o noua masina si il plimba pe fiul sau bucurandu-se de ea. De nicaieri si fara nici o explicatie, asemenea marilor tragedii, se petrece atacul cerebral cauza a starii sale actuale. In final eroul termina de scris cartea si se imbolnaveste de pneumonie. La doua saptamani dupa ce “Le scaphandre et le papillon” vedea lumina tiparelor, Jean Dominique Bauby se stinge din viata.

“Le scaphandre et le papillon” este un nou film biografic al regizorului Julian Schnabel (“Before night falls”, “Basquiat”) asemanator ca tematica cu “Mar adentro” sau “Les invasions barbares”. Filmul a castigat Globul de Aur in 2007 si premiul pentru regie al festivalului de la Cannes, fiind invins in competitia pentru Palme D’or de filmul lui Cristian Mungiu “4 luni, 3 saptamani si 2 zile”. Schnabel reuseste sa captureze perfect starile personajului si sa le transmita mai departe, camera subiectiva jucand un important rol aici. De asemenea, decizia de a filma in locurile unde se petrec evenimentele contribuie la conturarea unui tablou cat mai realist. Filmul beneficiaza de maiestria scenaristului Ronald Howard (“The pianist”,”Oliver Twist”), care reuseste sa transpuna in imagini cartea lui Jean Dominique Bauby, dar sa si umple golurile lasate de aceasta cum ar fi pasajele dese de meditatie ale personajului. Distributia cuprinde o serie de actori mai putin cunoscuti, in frunte cu personajul principal interpretat de Mathieu Amalric (“My sex life” si un rol secundar in “Quantum of Solace” ) si incluzand pe unul din preferatii lui Jim Jarmusch (si al copitei in egala masura) Isaach De Bankolé in rolul amicului Laurent. Initial proiectul s-a aflat in proprietatea Universal Pictures si se pare ca intentia a fost ca Johnny Depp sa il joace pe Bauby. Cred ca i-ar fi fost greu sa faca o treaba mai buna decat Mathieu Amalric in a retrai ultima perioada din viata directorului de la “Elle”, din acest punct de vedere fiind o alegere reusita in opinia mea. Sundtrack-ul este de asemenea unul de exceptie si este greu sa nu remarci piesele lui Tom Waits (“All the world is green” si “Green Grass”) sau piesa celor de la U2 (“Light my way”) , care intervin perfect in desfasurarea actiunii. “Le scaphandre et le papillon” este genul de film care te controleaza de la cap la coada, care se joaca cu tine si te face sa il traiesti involuntar, este un film care te deschide si pe care cu siguranta ti-l vei aminti dupa vizionare.

O secventa care mi-a ramas in memorie este cea a dialogului petrecut pe o salupa intre Jean Do si Claude, cea care ii transcrie semnele facute din ochi in carte. Pacientul isi aminteste de dorinta sa de dinainte de accident de a scrie o carte bazata pe “Contele de Monte Cristo” a lui Alexandre Dumas avand in rol principal o femeie. Ironic, se gandeste la situatia sa recenta de “intemnitat” asemanatoare cu a contelui si isi propune pe viitor sa scrie o carte despre un maratonist, sperand ca asa va reusi din nou sa mearga.

C’est pas un film de pétasses : Entre les murs

Recomandarea copitei surde: Interesant de vazut, dar none of our business pana la urma.

“Entre les murs” este un film regizat in stilul unui documentar avand ca tema problemele inter-etnice si integrarea social-culturala a elevilor unei scoli situate la periferia Parisului. Povestea se desfasoara pe parcursul unui intreg an scolar, perioada in care urmarim incercarile profesorului de franceza Francois Marin de a se face inteles de clasa lui formata din elevi proveniti din diverse regiuni ale globului. Astfel avem de-aface cu tineri in varsta de 14 ani proveniti din Africa: Souleymane, Boubacar, Cherif, Khoumba, Carl , Wey din Asia si localnicii Esmeralda, Louise si Arthur toti jucati de actori neprofesionisti.

Filmul se deschide cu o sedinta de inceput de an a cadrelor didactice, in care fiecare se prezinta si ureaza bun venit noilor colegi profesori. Avem o prima situatie interesanta, in care unul din profesorii mai vechi il ajuta pe un nou-venit sa isi faca o imagine asupra elevilor rasfoind catalogul si catalogand pe fiecare prin “gentil/e” sau “pas gentil/e”. Astfel apare o prima infatisare a conflictului existent intre profesori si unii dintre elevi, incercarile sistemului de invatamant francez de a modela anumite caractere fiind una din temele filmului. Dupa prezentare, filmul isi muta actiunea intre peretii salii de clasa, de unde va iesi rareori pana la final. Desi titlul te poate duce cu gandul la o inchisoare, inca din start putem observa deschiderea profesorului-diriginte Marin (interpretat de co-scenaristul si autorul cartii “Entre les murs” François Bégaudeau) catre dialog si libera exprimare. Acesta, dupa o scurta morala privind eficientizarea temporala a orelor de curs, intra intr-o polemica cu elevii despre corectitudinea gramaticala a folosirii imperativului subjonctiv ce in vorbirea libera nu se mai foloseste. Pentru prima data observam imposibilitatea profesorului de a motiva necesitatea acelei ore, discutia fiind incheiata cu replica funny a unuia dintre elevi : “Si on l’utilise, tout le monde va dire : <<Hou là, ils sont malades ou quoi ?>>”. Colectivul clasei din “Entre les murs” este asemenea societatii de dincolo de peretii ei, o societate colorata si amestecata, unde troneaza libertatea de exprimare si tineretul este mai degraba autodidact sau adeptul culturii tarii de provenienta decat increzatori in sistemul de invatamant. Fiind situata in cartierul 20, o zona de periferie a Parisului, nu mira pe nimeni ca unii elevi, care beneficiaza si de cel mai mare respect din partea colegilor, sunt adepti ai legii strazii ignorand regulile impuse de institutia de invatamant.  Souleymane este exemplul perfect in acest sens, acesta punandu-l inca de la inceput intr-o situatie dificila pe profesor cand il intreaba daca zvonurile conform carora el ar fi homosexual sunt adevarate. Aici descoperim si al doilea tais al sabiei liberei exprimari al carei adept este dl.Marin, evidentiat mai tarziu si prin refuzul lui Khoumba de a citi un text din carte. Fiind vorba 80% de copii imigranti e usor de observat ca acestia au tendinta sa dea o conotatie personala tuturor reprosurilor ce li se adreseaza, de aceea unii (precum Khoumba) se simt nedreptatiti si dau glas frustrarilor acumulate probabil in majoritate in afara salii de curs. Cu toate acestea, profesorul le ramane prieten, el este cel care cauta in permanenta calea dialogului si ii provoaca pe elevi sa spuna ceea ce gandesc, fiind constient ca aceasta este singura modalitate de a ajunge la ei. Sedinta cu parintii reprezinta un nou moment tragi-comic, dar care contribuie enorm la conturarea cadrului social in care se desfasoara actiunea.  Astfel momentul in care dirigintele incearca sa ii explice mamei lui Souleymane ca fiul ei este indisciplinat, descoperim ca aceasta nici macar nu vorbeste franceza (sau refuza sa o faca) si are nevoie de traducator. Wey, exemplul pozitiv al clasei in cancelarie, pare sa fie cel mai recunoscator pentru sansa de a avea parte de o educatie corespunzatoare. Supunerea lui este in mare parte explicata ulterior in film prin faptul ca mama lui era imigranta ilegal fiind si arestata. Pe de alta parte, in timp ce africanii isi scot la suprafata frustrarile, Arthur (cetatean francez) este introvertit sentimental (emo), tacut si ascultator de muzica goth. Dezbaterile libere sunt cele care evidentiaza cel mai bine caracterul elevilor. Astfel intr-o discutie despre limitele bunului simt, Boubacar explica cum i-a fost rusine sa stea la masa alaturi de mama unuia dintre colegi, ceea ce face trimitere la radacinile credintelor religioase din care provin copiii. Tot in cadrul unor dezbateri, apare si prima abatere disciplinara a lui Souleymane. Discutia, generata de desfasurarea Cupei Africii la fotbal, are ca polemica rivalitatea fotbalistica dintre Coasta de Fildes si Maroc, avand ca arbitru Mali, toate cele 3 tari avand reprezentanti in randul elevilor. Asemenea unui razboi, interventia unei parti neutre (nou-venitul Carl din Caraibe fara echipa celebra de fotbal) este contrata rapid de Souleymane (Mali). Conflictul, in care profesorul tine partea celui neutru, il scoate din sarite pe Souleymane care nu se poate stapani sa insulte colegii si profesorul. In ciuda atasamentului pe care dl.Marin il dovedeste pentru elevii sai, el da dovada si de corectitudine refuzand sa tolereze gesturile de indisciplina ale acestora. Dintr-un astfel de gest se naste si cel mai puternic conflict al povestii. La evaluarea de sfarsit de an, unde dirigintele face tot posibilul sa “umfle” rezultatele elevilor in fata comisiei, cele doua eleve prezente (Esmeralda si Louise) se amuza si deranjeaza desfasurarea sedintei. Este momentul in care elevii se aliaza impotriva dirigintelui, ca o consecinta a politicii acestuia de a lasa libera exprimare in personalitatea fiecaruia. Cele doua eleve il acuza nedrept ca nu i-a luat parte lui Souleymane cand ceilalti profesori il criticau , moment in care personajul lui François Bégaudeau le numeste “stricate” pentru ca au deranjat sedinta. De data aceasta Souleymane sare in apararea colegelor si dupa o disputa verbala in care isi sustine punctul de vedere conform caruia in scoala toata lumea vrea sa se razbune pe tine, vrea sa paraseasca sala de clasa. Profesorul incearca sa il opreasca, dar din imbranceala rezultata Khoumba este ranita. Evaluarea conflictului de catre comisia disciplinara duce la exmatricularea lui Souleymane. In realitate acest gest are o miza mult mai mare, sugerandu-ni-se ca tanarul ar urma sa se intoarca in tara sa de origine, Mali. Finalul filmului este echivalent cu finalul anului scolar in care fiecare povesteste ce a invatat pe parcursul celor 10 luni. Socant, dupa terminarea orei o eleva vine si marturiseste rusinata ca ea nu a ramas cu absolut nimic.

“Entre les murs” pune pe masa o serie de probleme ce se determina si se sustin reciproc. Cu toate aceasta, filmul se fereste sa arate cu degetul vinovatii. Elevii, proveniti din medii sociale diferite, in mare parte chiar continente si tari, nu se identifica nici un moment cu societatea in care traiesc. Astfel in cadrul polemicii legata de Cupa Africii la fotbal, observam ca fiecare dintre ei este mult mai atasat de originea natala decat de noua cetatenie, in constiinta lor absentand motiunea de cetatean francez. Aceasta face cu atat mai grea misiunea cadrelor didactice, care au in fata o paleta vasta de culturi/religii/educatii. Se pune intrebarea, in ce masura poti educa un tanar de 14 ani cand acasa mama lui refuza sa vorbeasca limba in care tu predai? Cu toate acestea, vina nu este numai in tabara elevilor sau a educatiei parentale, sistemul de invatamant fiind cel care permite dezvoltarea unor astfel de caractere. Sedintele profesorilor si controversele iscate in legatura cu metoda de a pedepsi indisciplina, releva existenta unor probleme la nivelul sistemului, acesta nemaireusind sa tina pasul cu cerintele actuale. Comitetul disciplinar in care ar trebui sa se dezbata si sa se solutioneze cazurile de indisciplina, are mai mult un rol formal, fiecare reuniune a sa ducand la exmatricularea elevului “inculpat”. In ciuda faptului ca profesorii se unesc atunci cand e vorba de a oferi sprijin mamei lui Wey la nevoie, si intre ei exista numeroase divergente de opinie. Pe cand unii incearca sa ii faca pe elevi sa gandeasca pe cont propriu, altii vor sa predea litera cu litera un manual, ceea ce este respins instant de puternicele personalitati carora li se adreseaza. In final, esecul este al ambelor metode si de ambele parti, filmul incheindu-se cu o partida de fotbal de sfarsit de an in care profesorii si elevii isi impart metaforic vina, in timp ce sala de clasa ramane pustie.

Filmul lui Laurent Cantet, “Entre les murs” este castigatorul marelui premiu Palme D’or al festivalului de film de la Cannes editia 2008. Am remarcat faptul ca de la Pulp Fiction incoace toate filmele castigatoare de Palme D’or au avut de spus o poveste grava si au spus-o cu toata apasarea vremurilor in care se desfasurau (“Dancer in the dark”, “The pianist”, “Elephant”, “Farenheit 9/11″, “4 3 2″). “Entre les murs” se potriveste perfect tiparelor. Aceasta abordare imi pare totusi incorecta, deoarece am senzatia ca se premiaza mai mult gravitatea problemei considerate decat realizarea cinematografica in sine. Acum don’t get me wrong nu spun ca filmul lui Laurent Cantet e gunoi, e chiar un interesant si merita vazut, dar nu mi se pare un film care sa merite sa ramana in istorie. Abordarea documentaristica este ceea ce acorda filmului acea nota speciala. Regizorul a folosit la filmari 3 camere amplasate in interiorul salii de clasa. Una il urmarea in permanenta pe profesor, o alta era de ansamblu pentru a surpinde orice miscare, iar a treia cu prim planul pe elevul vorbitor. De fapt filmul exceleaza in prim planuri, si acest element contribuind la senzatia de real ce ti-o ofera . Scenariul este practic inexistent. Cu toate ca Laurent Cantet a trasat in mare directia pe care urma sa o ia filmul bazat pe insemnarile lui Francois Begaudeau, nu a existat o poveste propriu-zisa, filmul construindu-se in majoritate singur cu ajutorul improvizatiilor. Nici unul dintre actori nu este profesionist si in afara dirigintelui toti faceau parte din scoala unde se filmeaza. “Entre les murs” este diferit de filmele din aceeasi categorie “Goodbye Mr. Chips”, “To sir, with love”, “Dead poets society”, “Dangerous minds” sau seria “Liceeni” (ha ha) pentru ca are o abordare diferita a problemei educationale si mai ales datorita finalului care nu ofera solutii ci doar dezamagiri.

Imi e greu sa aleg o scena favorita dintr-un film documentar de fictiune, dar daca ar fi sa aleg as alege ultima secventa cu scaunele ramase goale in sala de clasa, simboluri al deziluziei si ale esecului, poate singura dovada de regie de film de fictiune si unul din motivele pentru care “Entre les murs” nu este “doar” un documentar.

Fii atent, asta are aceeasi viata ca a mea: Intalniri incrucisate

Recomandarea copitei surde: Doar daca esti fan inrait al filmelor romanesti.

“Intalniri incrucisate” este un film in stilul deja omologat de Alejandro Gonzalez Inarritu (“Amores Perros”, “Babel”) sau in termeni de Oscar in stilul “Crash”. Cele 3 povesti ce ajung sa se interconecteze intr-un anumit punct, reprezinta variatiuni pe tema singuratatii si a autoimpunerii acesteia. Firul narativ este impartit in 3 mari capitole intitulate “Bogdanovici si Bogdanovici”, “Mirela si Torbjorn” si “Ana si Andrei”.

“Bogdanovici si Bogdanovici” este povestea unui Dj de la Radio Guerrila (interpretat de Mimi Branescu), care descopera ca undeva intr-un penitenciar un detinut condamnat la moarte si-a schimbat numele in Bogdanovici din simpatie pentru acesta.  Naratiunea se deschide cu un moment savuros in care personajul principal, ati ghicit, Bogdanovici asculta abia trezit din somn un fragment dintr-o confesiune a unei persoane in care se regaseste. Din moment ce nu ni se ofera nici un indiciu ca personajul nostru ar fi vreun aventurier, este greu de spus ce il determina sa duca intamplarea mai departe de simpla constatare a existentei detinutului. Dar iata ca, dupa rutina emisiunii matinale de la radio, Bogdanovici porneste la intalnirea tizului sau. Dupa un scurt schimb de amabilitati cu Mirela, directoarea penitenciarului si protagonista celei de-a doua povesti, are loc intalnirea celor doi Bogdanovici care reprezinta esenta primei parti a filmului. Dusa la capat cu mari emotii si numeroase stangacii in comunicare datorate ineditului situatiei , scena este cam singura din intreaga prima parte care reuseste sa te aduca in starea personajelor din film si sa te tina conectat cu fiecare gest. Sfarsitul ei reprezinta o constientizare a locului fiecaruia in societate, prin schimbul de replici : “Bogdanovici Dj: Ai grija de tine! Bogdanovici detinut: Ba nu. Tu sa ai grija de tine!”. Iesit din incinta inchisorii,dar pastrand in continuare gratiile sale interioare, Bogdanovici da nas in nas cu Andrei, protagonistul celei de-a treia povestiri, care refuza sa se dea la o parte din calea masinii. La scurt timp dupa ce reuseste sa paraseasca parcarea penitenciarului, personajul accidenteaza un pieton (aveam sa aflam mai tarziu acelasi alienat Andrei).

“Mirela si Torbjorn” este cea de-a doua poveste din “Intalniri incrucisate” si se deschide odata cu strangerea de mana dintre Bogdanovici si Mirela (interpretata de Oxana Moravec) pe culoarele penitenciarului. Directoarea penitenciarului este doar in aparenta o femeie dura, ea dand dovada pana in final ca este capabila de a oferi multa afectiune si chiar iubire. Aflata in cautarea sufletului pereche, ea traieste pe parcursul celei de-a doua povesti o idila cu omologul sau finlandez, Torbjorn, venit in Romania cu ocazia unei conferinte in domeniu. Cei doi, care nu se afla la prima intalnire, sunt pusi in situatia de a oficializa o relatie mai mult virtuala, si din acest punct de vedere fiecare are propria sa abordare. Finlandezul, proaspat divortat, este pregatit sa se stabileasca in Romania pentru Mirela, dar aceasta nu pare sa fie atat de convinsa ca el este persoana de care ar avea ea nevoie momentan. Dialogul si “negocierea” dintre cei doi reprezinta din nou un moment deosebit de intens, care te aduce din nou conectat 100% la starea filmului. Mireasma de Hollywood ce se abate asupra partii secunde din “Crossing dates” este intregita de finalul plin de erotism al dupa-amiazei celor doua personaje. Asta bineinteles, nu inainte de a mai sari un pic de la desfasurarea evenimentelor si de a introduce de absolut nicaieri si fara un motiv intemeiat in camera lui Torbjorn pe Ana, de asemenea protagonista in a 3-a parte. Aceasta se bucura de compasiunea directoarei de penitenciar si ajutata de aceasta ajunge a doua zi acasa in Slobozia. Mirela, in cele din urma alege sa il paraseasca pe finlandez pentru a putea rezolva o tentativa de sinucidere ce a avut loc la penitenciar. Povestea se incheie cu Mirela revenind la penitenciar.

Inceputul celei de-a 3-a povesti si anume “Ana si Andrei” , il reprezinta pregatirile detinutului Andrei (interpretat de Andi Vasluianu) pentru eliberare. Odata iesit in afara penitenciarului el descopera ca lucrurile nu stau chiar asa cum si le-a imaginat el din interior. Sora sa, Ana, care il asteapta impreuna cu prietenul pentru a carui acoperirea Andrei a facut puscarie, ajunsese o prostituata sub tutela acestuia. Astfel toate visurile ce l-au pastrat in viata timp de 2 ani, cat a fost in detentie, se naruie in fata realitatii crude, iar personajul lui Andi Vasluianu se afla in pragul nebuniei. Incercand sa riposteze violent la atacul prietenului interlop al Anei, Andrei este batut crunt atat de acesta cat si de patronii terasei unde se desfasoara evenimentul. Usor alienat, personajul face drumul inapoi catre inchisoare de data asta descult si pe jos repetandu-si obsesiv “Mie imi e mai bine aici”. El constientizeaza imposibilitatea readaptarii la viata in libertatea, ceea ce ii provoaca un ireversibil soc psihic. Este momentul in care se produce interactiunea cu Bogdanovici si are loc “plonjonul” lui Andrei in fata masinii acestuia.

Personajul Mirela revine in finalul filmului pentru a-si ingriji “copiii” din penitenciar. Ea ii alina suferinta lui Bogdanovici detinutul care a incercat sa se sinucida, dar in acelasi timp ramane datoare catre sine si catre propria ei familie prin ignorarea celor 37 de apeluri din partea tatalui. Pentru a sublinia inca odata contrastul dintre pozitia sa de directoare de penitenciar si adevaratul ei rol de mama a detinutilor, secventa se incheie cu Mirela mangaind cateaua “Nasoala” si puii ei lasata mostenire de Andrei inainte de plecare.

Bogdanovici este totusi cel care incheie filmul, cu constientizarea si imputarea publica a episodului petrecut la penitenciar. Avand o constiinta incarcata, acesta isi exprima la radio regretul: “Pentru prima data mi-as fi dorit sa fiu eu in locul pietonului pe care l-am luat pe parbriz.”

“Intalniri incrucisate” reprezinta debutul in lung-metraj al regizoarei Anca Damian si urmeaza sa ruleze in cinematografele bucurestene incepand cu data de 23 ianuarie. Scenariul prezinta serioase carente si pune in dificultate spectatorul care vrea sa cunoasca in amanunt cele 3 povestiri intercorelate. Astfel avem cazurile Anei, ale finlandezului, ale raspunsului elvetianului de la dineu, al fetei care este in pat cu Bogdanovici care raman toate neelucidate. Spectatorul primeste informatii, de multe ori insuficiente, in ceea ce priveste aceste personaje, dar traseul lor prin fata camerei nu are un final. De asemenea, din punct de vedere al structurii povestile se spun fiecare pe rand, dupa care se revine asupra povestii 2 si a povestii 1. Intrebarea este de ce nu s-a revenit si asupra povestii 3? Din punctul meu de vedere aceasta inca mai avea situatii nelamurite (spre exemplu ce s-a intamplat cu Andrei dupa accident). Din punct de vedere al regiei, se vede ca avem in spatele camerei o specialista in imagine (Anca Damian este profesoara de Imagine la U.N.A.T.C) si se pot remarca pe parcursul filmului mai multe cadre foarte reusite. Din aceasta perspectiva, fiecare mesaj ce a vrut sa fie transmis si fiecare detaliu cu o semnificatie aparte este usor de interceptat si vizibil. Coloana sonora, ce include tematic “O lume minunata” sau “Drumurile noastre”, contribuie si ea la crearea si sugestia unor anumite stari si tensiuni. Personajele, destul de sumar schitate parca erau dintr-un episod oarecare al unui serial, au in spate un joc actoricesc ce depaseste cu mult calitatea povestii. Astfel atat Mimi Branescu, cat si Oxana Moravec (la o prima aparitie intr-un rol principal daca nu ma insel, o foarte frumoasa surpriza), dar mai ales (unul din favoritii copitei) Andi Vasluianu reusesc sa ofere momente de-a dreptul savuroase pe parcursul celor 100 minute de pelicula. Punctele forte, si motivele pentru care nu imi voi aminti de acest film ca de un esec, le reprezinta seria de schimb de replici de-a dreptul amuzante din intalnirile fata in fata ale personajelor precum si maiestria cu care sunt lucrate anumite cadre. In rest, filmul are urcusuri si coborasuri, dar cel mai grav mi se pare faptul ca undeva in timpul celei de-a doua povestiri spectatorul este lasat sa se plictiseasca. Daca ma intrebai inainte de a vedea filmul, nu as fi crezut ca atunci cand vorbim de 3 povesti intr-un singur film voi avea timp sa ma si plictisesc. “Intalniri incrucisate” a beneficiat de numeroase resurse (nu mai putin de 4 finantari externe) cu care, cred eu, se putea face mult mai mult. Filmul incearca sa spuna multe pe multe planuri, dar nu este concludent in nici unul.

Inchei cu scena care m-a distrat cel mai mult. Se petrece spre finalul primei povestiri, cand la intalnirea celor doi Bogdanovici, dj-ul realizeaza ca nu exista asa mari asemanari fizice intre ei doi, lucru evident pentru orice spectator cu capacitati de vedere normale. Exact in momentul in care dezbateau subiectul, paznicul ce asista pasiv la intreaga scena de pana atunci, intervine cu un patetism specific romanesc : “Imi cer scuze ca va intrerup, dar am vrut sa va zic ca voi doi chiar semanati. Da da.. chiar ca..”